

Domnia Regelui Carol I a transformat Bucureștiul în Micul Paris sub influența urbanismului parizian din vremea celui de-al II-lea Imperiu și celei de-a III-a Republici. Este notabilă activitatea intre 1885 si 1905 a arhitecților francezi Albert Galleron, Paul Gottereau, Cassien Bernard, Louis Blanc și Albert Ballu.
Dar destinul Bucureștiului avea să fie marcat tragic în vremea celei mai teribile dictaturi din țările foste comuniste ale Europei centrale și de răsărit .
Epoca Ceaușescu introducea în ceea ce fusese Micul Paris, orașul contrastelor, al pitorescului, al asimetriilor, cu străduțe și cu bulevarde umbroase, cu grădini, cu lăcașuri de rugă pe măsura omului, o stereotipie și o gigantomanie proprii oricărei dictaturi care încearcă și reușește să anuleze identităti de tot felul.
Era, de fapt, preluarea total necritică a unui mai vechi proiect interbelic care vroia să exploateze, pentru crearea unui nou centru al Capitalei românești, zona de cornisă Dâmbovița-Uranus, parte a zonei urbane dovedite neseismice, cuprinsă între Plumbuita și Cotroceni.
Se profila deja pericolul unor demolări de monumente vechi. (…)
In aceeași categorie a lăcașurilor translate a fost și cel al istoricei MĂNĂSTIRI de la MIHAI VODĂ, ctitoria din anii 1591-1593 a viitorului Voievod Mihai Viteazul, pe atunci locțiitor de Mare Ban. (…)
Spitale, lăcașuri de cultură ce au marcat civilizația românească . (…) toate au dispărut nu ca urmare a unor catastrofe naturale, nu din pricina vreunui război nimicitor. Au dispărut în mod criminal dintr-o absurdă și incultă voința dictatorială care sperase să facă din București un Oraș al Epocii de Aur și doar atât.
Iată de ce, în chip tragic, orașul european al tuturor stilurilor și al tuturor confesiunilor, orașul atâtor armonii arhitecturale poate intra în istoria contemporană drept singura Capitală din lume al cărui Patrimoniu a fost agresat în timp de pace.” (Acad. Răzvan THEODORESCU)
Accessibility Tools