Călărași, 1991. Un bebeluș de cinci luni și mai puțin de trei kilograme trecea din mâinile tatălui său în cele ale lui Geraldine, o irlandeză. Pentru bebelușul firav acel moment a părut doar o îmbrățișare care s-a schimbat cu alta.
A fost însă momentul în care i s-a schimbat viața, soarta, norocul. La începutul anilor ’90, soții Minton au văzut la televizor imaginile cu orfelinatele groazei, cu copiii pe vecie pierduți ai României și s-au decis să vină aici. Au apelat la serviciile unui „ghid” care îi ajuta pe cetățenii străini să găsească copii pe care să îi adopte.
L-au găsit pe Ilie, un bebeluș malnutrit care mai avea doi frați mai mari acasă. Copilul era atât de firav, încât părinții lui au crezut că nu o să supraviețuiască și s-au gândit chiar să-l lase undeva la un orfelinat. Mama lui n-a putut însă face asta, povestește Bryan. A ajuns în final să îl dea soților Minton. „Știu că m-au dat ca să mă salveze. M-au dat pentru că nu puteau să aibă grijă de mine și pentru că nu aș fi supraviețuit”.
Ajuns în Irlanda, în 1991, copilul a înflorit. Mama sa, asistentă de psihiatrie, și tatăl său, șeful unui spital, i-au dat toate oportunitățile pentru a crește, a se dezvolta, a deveni orice vrea el să fie. L-au încurajat să facă sport, l-au ajutat să depășească dificultățile la matematică, să își facă un portofoliu pentru facultate. A studiat doi ani designul în Irlanda și un an dezvoltarea de concept în Olanda. Ca lucrare de diplomă, a făcut un film care spune în scene extrem de emoționante, povestea regăsirii familiei și a originilor sale din românești. Un singur om lipsește astăzi din povestea lui de viață, cel pe care Bryan a tânjit cel mai tare să îl întâlnească. Mama sa naturală, care a murit înainte ca Bryan să o poată vedea.